Scriu aceste rânduri la îndemnul Mayei care mai zilele trecute m-a „urecheat” blând pentru dispariţia din blogosferă. Şi, pentru a fi sigură că mă trezesc (chiar nu dorm, dar ştiu că aşa pare), mi-a servit o leapşă.
Aşadar, acum ar trebui să răspund la o serie de întrebări, o adevărată statistică despre cărţile citite anul acesta: câte, ce fel de, autor sau autoare, citite sau recitite, până la ultima filă ori abandonate, precum şi multe altele care ar presupune un exerciţiu de memorie din partea mea sau cel puţin efortul de a-mi revedea notiţele pe care obişnuiesc să le fac la citirea unei cărţi.
În mare măsură, lecturile mele din anul acesta sunt menţionate pe acest blog. Aşadar, cei interesaţi pot afla câte ceva despre ele.
Iar eu voi folosi prilejul oferit de Maya pentru a vorbi despre cărţi. Cu dragoste.
Am încercat să-mi amintesc prima mea carte, alta decât abecedarul. Şi alta decât cele de colorat ori decât cele pe care trebuia să le „împart” cu sora mea. O carte doar a mea. Şi constat că memoria îmi joacă feste. Să fi fost „Capra cu trei iezi”, acea carte în format mare şi cu poze frumoase pe care am primit-o ca premiu la sfârşitul clasei întâi? Sau cărticica roşie, cu poveşti, dăruită de tatăl meu tot la finalul primului an de şcoală, pe coperta căreia scria cu literele greoaie ale începutului: „Minciuna are picioare scurte”. (Ce nedumerire atunci, de vreme ce colega mea de bancă, adevărată maestră în arta plăsmuirilor, avea nişte picioare lungi, lungi şi alerga atât de repede...)
Apoi am început să călătoresc: întâi în jurul pământului, apoi sub mări ori sus, printre stelele cerului. Ce mare era lumea! Şi câte aventuri! „Tanti Bobi” de la biblioteca orăşelului în care m-am născut renunţase să-mi mai aducă munţi de cărţi, cu braţele, la ghişeu. Şi asta pentru că le refuzam, pe rând: „am citit... am citit... şi pe asta... da, şi pe asta am citit-o...” Prin urmare, mi-a deschis uşa care dădea în Împărăţia ei şi mi-a zis: „alege!”.
Faptul că de câte ori pătrundeam în Împărăţia lui „Tanti Bobi” mi se tăia respiraţia nu-mi folosea la nimic. Aşa că, mai întâi am învăţat să respir printre rafturile mari, copleşite (sau eu?) de greutatea atâtor cărţi!
Apoi am început să ştiu...
Şi mi-am continuat drumul prin lumea cuvintelor scrise.
Sunt încă în labirintul acesta al poveştilor. Unele adevărate, altele plămădite. Unele noi, altele vechi, dar cu atât mai dragi.
Am iubit dintotdeauna poveştile şi eroii lor. Am crezut şi cred în continuare în zâne şi în prinţese ori în babe-cloanţe şi în zmei. Şi ştiu că toţi aceştia există printre noi, în viaţa reală. Obişnuim să-i numim bunătate, frumuseţe, urâţenie ori răutate. Ce contează cum îi numim? Important e că există. Şi îngerii există. Eu cred în ei.
Aşadar, câte cărţi oi fi citit, de-a lungul vieţii? Şi ce fel de? Iar autorii? Să fi fost mai mulţi „ei”? Ori mai multe „ele"? Şi titlurile? Capra cu trei iezi sau Minciuna are picioare scurte?
Atâtea întrebări la care nu mai ştiu să răspund. Atâţia ani! În urmă cu un noian de vise...
*
Cred că te-am dezamăgit puţin, Maya. Dar sper că mă vei ierta.
Eu îţi mulţumesc pentru acest prilej de aduceri-aminte.
