Arhipelagul Gulag

de Alexandr Soljeniţîn
vol. III

Cartea se înscrie, evident, pe aceeaşi linie de condamnare a organelor de conducere (în fapt, organe de opresiune) ale Uniunii Sovietice, prezentând cititorului totalitarismul sovietic sub toate aspectele sale. Ea este ceea ce autorul însuşi a numit o „încercare de investigaţie literară”.
Alexandr Soljeniţîn a fost condamnat la opt ani de detenţie în lagărele de reeducare prin muncă (jumătate din aceşti ani i-a petrecut într-o şaraşca, o închisoare cu regim special pentru ingineri şi specialişti, în care regimul nu era la fel de aspru ca în lagărele comune). În 1953 a fost eliberat şi trimis în exil. Acest eveniment din viaţa sa coincide cu moartea lui Stalin („Şi totuşi, ce grozav a fost marcat începutul exilului meu!”). Ca şi la ceilalţi zeki, exilul era întotdeauna „suplimentar” şi fără judecată. Nu era trecut în sentinţa de condamnare. În perioada exilului (în Kok-Terek) este angajat ca profesor la o şcoală unde învăţau copiii exilaţilor. Îşi dă seama că în anii războiului şi în cei ce au urmat, din şcoală nu mai rămăsese decât „o carcasă umflată, sunând a gol”, că „moartea spirituală” se întinsese peste ţară. Copiii exilaţilor, cărora le preda matematica şi fizica, creşteau conştienţi de situaţia lor de oprimaţi. Li se spunea că sunt „copii sovietici” şi erau învăţaţi să crească pentru comunism, asigurându-i că „doar temporar” li s-a limitat dreptul la deplasare. „Ei însă toţi îşi simţeau zgarda, din fragedă pruncie, de când se ştiau.”
În cel de-al doilea război mondial, pe măsură ce victoriile armatei sovietic se înmulţeau, populaţia se refugia, speriată de molima roşie: „Cine îşi aminteşte marele exod al populaţiei din Caucazul de Nord din ianuarie 1943 şi cine poate să ne ofere ceva analog în istora universală? Ca populaţia, îndeosebi cea sătească, să plece în masă cu inamicul înfrânt, cu străinii, numai să nu rămână cu ai lor, care erau învingători! Convoaie, convoaie nesfârşite prin gerurile şi viscolele năpraznice din ianuarie!”
De altfel, popoare întregi au fost ulterior deportate (surghiunite):
„Unde erau deportate naţiunile? Multe şi cu plăcere erau duse în Kazahstan, unde, împreună cu exilaţii obişnuiţi au alcătuit o jumătate bună din republică, încât astăzi poate fi cu succes numită KaZEKstan. Însă nu au fost nedreptăţite nici Asia Centrală, nici Siberia (o mulţime de calmuci murind pe Enisei), n-a fost uitat nici Uralul de Nord şi nici Nordul părţii Europene.”
Greu de ales pentru prezentare o categorie. Cartea abundă în exemple din realitatea crudă începând cu ocnele ale căror ziduri erau ridicate chiar de zeki (autorul scrie în aceste împrejurări poezia „Zidarul”); apoi înlocuirea lagărelor în care munca folosea la „reeducare”, cu lagărele speciale unde erau închişi doar „politicii”; revoltele deţinuţilor. Apoi despre „ciuma aceea tăcută şi trădătoare care a devorat cincisprezece milioane de ţărani (...) dar nu luaţi la rând ci pe alese, coloana vertebrală a poporului rus”, ţărani care parte au fost deportaţi ori au fost aruncaţi în puşcării şi lagăre unde au fost supuşi regimului de exterminare, au suportat foametea (până la canibalism!) şi au fost supuşi procesului de „deschiaburizare”. În Vasiugan, de pildă, astfel de ţărani au fost abandonaţi în mlaştină fără niciun fel de mijloace de supravieţuire, fără alimente şi fără unelte de lucru. Două podeţe făceau legătura cu lumea exterioară însă la capătul fiecăruia erau santinele cu mitraliere care împiedicau trecerea. Când a venit dezgheţul s-au pornit şi molimele iar ţăranii veneau la posturile de gardă rugând santinelele să-i împuşte. Aceştia îi împuşcau pe loc. „Acest sânge a constituit liantul care a întocmit colhozuri supuse. N-are importanţă că peste un sfert de secol satul va atinge culmea mizeriei şi poporul va degenera din punct de vedere spiritual. În schimb, vor fi lansate rachete în cosmos şi Occidentul înaintat şi luminat se va ploconi înaintea puterii noastre.”
Despre marele exil al ţăranilor, Alexandr Soljeniţîn conchide: „Un exil atât de crunt, în locuri atât de sălbatice, cu un scop atât de puţin mascat – exterminarea, cum a fost exilul ţăranilor n-a mai existat nici înainte, nici după el.”
E redată în carte şi revolta populară din 2 octombrie 1962 din localitatea Novocerkassk unde au fost împuşcaţi zeci de muncitori iar alţii arestaţi şi trimişi în exil.
Revenind la propria experienţă, Alexandr Soljeniţîn relatează despre obişnuinţa sa cu viaţa de exil, viaţă care îi asigura liniştea necesară pentru a scrie cărţile la care în lagăr doar visase. Încât, în septembrie 1955 când a venit Marea Amnistie, aproape că nu s-a bucurat. Şi în fiecare an, la aniversarea arestării sale sărbătorea „ziua zekului”: „dimineaţa tai 650 grame de pâine, pun deoparte două bucăţi de zahăr, şi torn apă fiartă, fără ceai în ea. Iar la prânz rog să mi se fiarbă o zămârcă şi un căuşel de caşă lungă. Şi ce repede îmi regăsesc vechea formă: spre sfârşitul zilei adun firimiturile şi le arunc în gură, ling castronul. Senzaţiile de odinioară renasc în mine cu mare repeziciune!”
Şi-a stabilit reşedinţa în nordul Moscovei şi a fost, o vreme, protejat al lui Hruşciov care a aprobat publicarea romanului său „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici”. Dar considera că acest roman nu ilustra suficient de convingător viaţa zekilor şi ororile lagărului astfel că şi-a propus să prezinte viaţa „Cincizeci şi Opţilor” care, în mare parte au decedat în timpul executării asprelor pedepse (doar a opta parte din ei s-a mai putut bucura de eliberare).
Astfel începe să scrie „Arhipelagul...” şi, în paralel, încearcă să prezinte viaţa zekilor în faţa Comisiei pentru propuneri legislative a Sovietului Suprem al URSS, are o întâlnire cu Stepanovici Tikunov, ministrul apărării ordinii publice, precum şi cu directorul Institutului pentru studierea cauzelor criminalităţii, Igor Ivanovici Karpeţ. Nu reuşeşte, însă, să convingă de faptul că zekii au drepturi care trebuie respectate. Pentru autorităţi lagărul înseamnă pedeapsă. Iar cei astfel pedepsiţi sunt lipsiţi de orice drepturi. Chiar de dreptul de a fi trataţi ca oameni.
Pentru că legea nu există pentru ei. „Construcţia acestui stat uriaş, strâns în cercuri de oţel, a intrat în a doua jumătate de secol, şi cercuri de oţel există, dar lege nu există.”
Ca şi în primele două, şi în acest al treilea şi ultimul volum al „Arhipelagului” autorul se bazează atât pe propria experienţă avută în lagăr, în exil şi ulterior în societatea în care era dator să se integreze, dar şi pe scrisorile şi materialele pe care le primea în mare taină de la zeki. Pentru că folosea nume proprii în roman, era nevoit să distrugă aceste materiale iar părţile scrise ale romanului să le răzleţească prin diferite locuri pentru a nu risca să-i fie confiscate de autorităţi (aşa cum se întâmplase cu o altă carte a sa, „Cercul întâi”). Astfel, când în 1965 o parte a arhivei sale a fost ridicată de GB (ulterior KGB), toată documentaţia „Arhipelagului” a fost dusă de prietenii zeki într-un loc sigur unde autorul mergea în secret pentru a termina cartea. Aceasta va fi gata în 1967 dar forma finală o va îmbrăca abia în 1979. Totuşi, pentru prima dată ea a fost publicată în Occident (la Paris) în 1973 când Elizaveta Voronianskaia, persoana care dactilografiase cartea, este găsită spânzurată la trei zile după ce organe ale KGB o determină să mărturisească unde este ascuns unul din exemplarele acesteia.
Ultimele rânduri ale cărţii spun mult despre gândurile care l-au însoţit pe autor pe tot parcursul acestor scrieri:
„Închei această carte într-un an memorabil, de două ori jubiliar (şi jubileele au strânsă legătură între ele): cincizeci de ani de la revoluţia din octombrie, care a creat Arhipelagul, şi o sută de ani de când a fost inventată sârma ghimpată (1867). Cel de-al doile jubileu va trece, cu siguranţă, neobservat...”

Arhipelagul Gulag

de Alexandr Soljeniţîn

- vol. II -

„Nu mă mai căutaţi: am căzut,

Speranţa s-a făcut niciodată.

Ce sunt eu astăzi? Nu sunt

Decât o fiară damnată.”

Aceste versuri aparţin omului de litere Davidenkov Nikolai. Înainte de a fi împuşcat în lagăr, le trimisese „afară” cu poşta clandestină. Mi-am permis să le folosesc la începutul prezentării celui de-al doilea volum al Arhipelagului pentru că reuşesc să surprindă esenţa a ceea ce s-a petrecut în Arhipelag, „acest Auschwitz polar care îşi aprinsese focul la cuptoarele deschise pentru cei ce erau debarcaţi aici.”

„Ceea ce ar trebui cuprins în această parte este de necuprins” afirmă Alexandr Soljeniţîn considerând că este mult peste puterile unui condei solitar să prezinte întreaga istorie şi întregul adevăr al Arhipelagului: „În ceea ce mă priveşte, m-am învrednicit doar de o fantă prin care se poate întrezări Arhipelagul, nicidecum de o vedere din turn. Dar pentru a afla gustul mării e de ajuns şi o singură înghiţitură.”

După victoria bolşevicilor din octombrie 1917 dar mai ales după lovitura de stat din iunie 1918, personalul penitenciar anterevoluţionar a fost reciclat. Acest personal ajută la naşterea Arhipelagului pe insulele din Marea Albă care sunt curând populate cu lagăre. E vorba, în special, de Insula Mare Solovki ale cărei clădiri de piatră se aflau la 24 km de uscat şi, datorită iernilor lungi şi extrem de aspre, fără legătură cu continentul cam jumătate de an.

Pe criteriul ostilităţii faţă de regim iar nu pe cel al condamnării, existau două categorii de lagăre: lagărele de muncă forţată şi lagărele de concentrare. Ultimele erau destinate elementelor deosebit de ostile şi ostaticilor. Acestea au fost desfiinţate după 1922 şi „prizonierii” au fost expediaţi în lagărele cu destinaţie specială din nord. Începând cu 1927, în pragul perioadei de reconstrucţie, creşte rolul lagărelor, ele devenind mijloace de luptă împotriva celor mai periculoase şi ostile elemente, împotriva sabotorilor şi a chiaburimii, împotriva propagandei contrarevoluţionare. „Aşadar, Arhipelagul nu va fi absorbit de abisurile mării. Arhipelagul va trăi!”

În pofida măsurilor aspre de siguranţă, unii zeki reuşeau să evadeze. Aşa s-a întâmplat cu cinci persoane (grupul lui Bessonov) care, odată ajunse în libertate, au relatat despre experienţa avută în lagăr. I. D. Bessonov a scris „Cele 26 de închisori ale mele şi cum am evadat de pe Solovki”, carte care a stupefiat Europa. Pentru a contrabalansa articolele despre atrocităţile din lagărele sovietice, este trimis pe Solovki celebrul scriitor Maxim Gorki. Scopul acestei „vizite” era de a prezenta, ulterior, situaţia de aici. Ca atare, lagărul a fost curăţat, mulţi au fost îndepărtaţi în alte tabere de muncă, a fost „amenajat” un „bulevard” de brazi fără rădăcini până la colonia de copii, toţi au primit haine corespunzătoare. La întrebările puse de Gorki în prezenţa autorităţilor lagărului, adulţii tac, de teama repercusiunilor. Singurul care vorbeşte este un copil de 14 ani: „Ascultă, Gorki, tot ce vezi nu-i adevărat. Vrei să afli adevărul?” „Da, încuviinţează scriitorul din cap. Vrea să afle adevărul. Şi îl află. În „Cartea de impresii” special broşată pentru această vizită, scriitorul lasă următoarele rânduri: „Nu sunt în stare să exprim în câteva cuvinte ceea ce simt. Nu vreau – şi ar fi chiar ruşinos(!) – să emit elogii stereotipe la adresa uimitoarei energii a unor oameni care, rămânând vigilenţi şi neobosiţi străjeri ai revoluţiei, ştiu, totodată, să fie extraordinar de curajoşi făuritori de civilizaţie.” Apoi pleacă. În momentul în care Gorki pune piciorul pe vapor, puştiul e împuşcat. „Astfel i se induce tinerei generaţii credinţa în libertate.”

De altfel, marele scriitor mai este implicat într-un episod trist. După ce deţinuţii au construit „Canalul Stalin” (numit şi Belomorkanal) care leagă Marea Albă de Marea Baltică, un grup de 120 de scriitori, între care Gorki şi Tolstoi, au făcut excursia de inaugurare a canalului. 36 dintre ei, coordonaţi de acelaşi Maxim Gorki, vor scrie o carte în care nu se vor mulţumi să treacă sub tăcere decesele de la Belomorkanal aplicând, astfel, reţeta laşă a jumătăţilor de adevăr. Autorii colectivi vor scrie că nimeni nu moare pe şantier. În realitate, în timpul lucrărilor la „această uriaşă cameră de gazare” au murit 300.000 de oameni. Ei şi-au folosit braţele (fără utilaje!) pentru a disloca pământul, lăsându-i lui Stalin „un grandios monument al domniei lui, ceva de genul piramidelor.”

Cei care au rămas în viaţă au fost duşi spre exterminare către un alt canal: Moscova – Volga. Sau în nord-estul îndepărtat al Siberiei, în minele de la Kolîma unde au pierit trei milioane de deţinuţi (mortalitate de 1/3).

Bolşevicii, în propaganda lor, condamnau atât disciplina bâtei pe care se baza iobăgia, cât şi disciplina foamei, pe care se sprijină capitalismul. „Ei bine, Arhipelagul a izbutit să le îngemăneze de minune.”

Câteva exemple de elemente deosebit de periculoase care ajunseseră în lagăre:

Oracevski, fost profesor la o şcoală militară de geniu, încasase cinci ani pentru o „crimă facială”. Adică, pentru un zâmbet. Arătându-i unui coleg de cancelarie un articol din Pravda, zâmbise. Zâmbetul acela fusese văzut, şi simplul fapt de a zâmbi cu organul central al partidului în mână reprezenta o crimă.

Un croitor, înfige acul cu care lucra, pentru a nu-l rătăci, într-un ziar de pe perete. Nimereşte ochiul lui Kaganovici. Un client îl vede şi îl denunţă. Primeşte 10 ani pentru terorism.

O vânzătoare, neavând altă hârtie la îndemână în momentul când primeşte marfa, o înregistrează pe un ziar. O cifră ajunge pe fruntea pozei lui Stalin. Tot zece ani.

Un văcar e condamnat pentru că îşi blestemă vaca făcând-o „curvă de vită colhoznică”.

Într-un sovhoz, la contabilitate, pe citatul „Viaţa a devenit mai bună, viaţa a devenit mai veselă. (Stalin)”, care atârna pe perete, cineva adăugase „pentru”. Adică pentru Stalin. Nu s-a căutat vinovatul. Toată contabilitatea a fost condamnată.

„Absurditate? Tembelism? Nonsens? Niciun fel de nonsens: asta şi înseamnă teroarea ca mijloc de convingere.”

„Europa sigur nu va crede. Până nu va fi zekuit ea însâşi, nu va crede. A crezut în revistele noastre cu hârtie lucioasă, altceva nu-i poţi băga în tărtăcuţă.” (Alexandru Soljeniţîn)

Alexandr Soljeniţîn vorbeşte în carte despre lagărele ce au fost concepute pentru depravare şi orientate în această direcţie, despre vânzări de suflete pentru salvarea trupurilor, despre promovarea minciunii şi despre moartea adusă de rostirea adevărului.

Dar nu s-a reuşit degradarea morală a oricui.

Alexandr Soljeniţîn: „Toţi scriitorii care au vorbit despre puşcărie fără a o fi trăit pe pielea lor s-au simţit datori să-şi exprime compasiunea pentru deţinuţi şi să blesteme închisorile. Eu am petrecut destui ani acolo, înălţându-mă sufleteşte, şi spun fără urmă de tremur în glas:

- Binecuvântată fii, puşcărie, pentru prinosul adus în viaţa mea!

(Iar mormintele îmi răspund: E uşor să vorbeşti, când ai rămas în viaţă!)”

*

Urmează volumul III.