Arhipelagul Gulag

de Alexandr Soljeniţîn
- vol. I –

„Şi, dacă tancurile patriei sale au scăldat în sânge asfalturile unei capitale străine, atunci petele brune au rămas pentru totdeauna pe chipul scriitorului (...) Oare vom avea impertinenţa să afirmăm că nu suntem răspunzători de ulceraţiile lumii de azi?”
Aceste cuvinte ale lui Alexandr Soljeniţîn, parte a discursului său la decernarea Premiului Nobel, le-am întâlnit în „Interlocuţiuni”-le lui Alexandru Paleologu. Ele s-au constituit în impulsul de care am avut nevoie pentru a lua „Arhipelagul Gulag” de pe colţul biroului unde îl exilasem datorită dimensiunilor sale deloc reduse. Şi m-am aşternut la lectură.
O carte despre cnutul care nu poate să biciuiască decât trupul, în timp ce spiritul rămâne neatins. O carte despre suflete şi despre gratii.
„Închin această carte celor care nu au avut destulă viaţă ca să istorisească ei cele prezentate aici. Şi să mă ierte că nu am văzut, nu mi-am adus aminte, nu am desluşit totul.” Sunt primele cuvinte adresate de autor cititorului. De altfel, pe tot parcursul cărţii, Alexandr Soljeniţîn se va referi la dificultatea alegerii celor mai elocvente exemple din multitudinea de materiale de care a dispus pentru unele capitole ori, dimpotrivă, la lipsa de astfel de documente pentru prezentarea altor capitole care formează cartea. Astfel că deşi mi-am propus ca în acest articol să mă refer doar la primul volum al „Arhipelagului...” (volumele II şi III urmând să le prezint ulterior) voi menţiona, totuşi, rugămintea autorului din finalul cărţii, în forma în care ea a apărut în 1967: „Aşadar, rog s-o primiţi cu îngăduinţă şi totodată vreau să lansez un strigăt: când va veni timpul şi veţi avea posibilitatea, adunaţi-vă, prieteni, care aţi scăpat teferi şi cunoaşteţi bine viaţa de lagăr, adunaţi-vă, şi scrieţi lângă această carte un comentariu: corectaţi ce trebuie şi adăugaţi unde trebuie. Doar atunci cartea va avea o formă desăvârşită.”
GULAG este termenul consacrat deja pentru a denumi lagărul de concentrare. El provine din „Glavnoe upravlenie lagherei” care se traduce prin „Administraţia generală a lagărelor”. Cartea descrie viaţa din aceste lagăre, experienţă de care însuşi autorul a avut parte.
Alexandr Soljeniţîn şi prietenul său Nikolai Vitkevici, tineri ofiţeri de front au ajuns în închisoare pentru că, în pofida cenzurii militare, în scrisorile ce şi le trimiteau în timpul războiului (se aflau la distanţă de două sectoare ale frontului) îşi exprimau indignarea şi nemulţumirea faţă de politica promovată de Stalin pe care, în loc de Părinte, îl numeau Vătaful. Au fost arestaţi, anchetaţi şi condamnaţi în baza faimosului articol 58 din legea penală, articol formulat de însuşi Stalin în aşa fel încât să poată „înghiţi” în formularea sa orice persoană care „incomoda” noua orânduire: „...propagandă ori agitaţie, ori participarea la o organizaţie, ori sprijinirea (sprijinire reală sau doar posibilă) a unor organizaţii sau persoane...” Soljeniţîn va declara: „Păi, aduceţi-l aici pe Fericitul Augustin şi o să-l încadrez numaidecât în acest articol!”. Această lege penală a fost adoptată în 1 iunie 1922 şi a reintrodus pedeapsa cu moartea. În baza ei au început arestările şi condamnările.
Aşa că, Arhipelagul Gulag este o carte despre istorie, scrisă de unul din cei mulţi care au trăit această istorie: „Trebuie să intri în puşcărie fără să tremuri pentru viaţa călduţă pe care ai părăsit-o. Trecându-i pragul, trebuie să spui: viaţa mea s-a sfârşit, puţin cam devreme, dar nu poţi face nimic. Nu mă voi mai întoarce niciodată în libertate. Sunt hărăzit pieirii, acum ori ceva mai târziu. (...) De astăzi, corpul meu îmi este un corp străin, inutil. Numai spiritul meu şi conştiinţa mea îmi rămân scumpe şi importante.”
Autorul prezintă traseul pe care fiecare zek (deţinut) îl parcurge începând cu arestarea şi inumana anchetă care îi urmează, la sfârşitul căreia cei anchetaţi sunt obligaţi să semneze un angajament conform căruia, sub sancţiune penală, se obligă să nu divulge nimic despre felul în care a decurs această anchetă. De altfel, la fel se proceda şi la sfârşitul executării pedepsei, obligându-i pe cei eliberaţi să nu vorbească despre felul cum aceasta a fost executată: „Noi am pierdut măsura libertăţii. Nu mai ştim cum să stabilim unde începe şi unde se sfârşeşte. (...) Nici nu mai suntem siguri dacă avem dreptul să povestim evenimentele propriei noastre vieţi...”
Având în vedere că anchetele de care aveau parte erau extrem de epuizante, deseori desfăşurându-se noaptea, în celulă cel mai important era somnul de care zekii erau frecvent privaţi: „o noapte de somn netulburat era mai importantă decât toate destinele planetei.”
După ce prezintă desfăşurarea anchetei, Soljeniţîn vorbeşte despre procesele care încercau să dea o aparenţă de legalitate pedepselor ce se aplicau fără excepţie, în cuantum dinainte stabilit. La aceste procese erau aduşi doar arestaţii care consimţeau să se calomnieze pe ei sau să-i denigreze pe alţii în speranţa unor circumstanţe atenuante. Cei care aveau curajul să respingă inepţiile anchetatorilor erau judecaţi „fără zgomot”: „Încercând să pătrunzi natura practicii noastre judiciare, îţi dai seama că procesele accesibile privirii tuturor nu sunt decât muşuroaie de cârtiţe ce se văd la suprafaţă, pe când săpăturile de bază se efectuează adânc, sub pământ.”
Aşa că locurile din celule s-au dovedit total insuficiente. Cei care supravieţuiau anchetelor, torturilor, foametei, bolilor, frigului, ajungeau în faţa completelor de judecată unde aveau parte de simulacre de procese.
După pronunţarea sentinţei de condamnare, deţinuţii sunt transportaţi către lagăre cu şlepuri, trenuri roşii ori vagon-zak, toate aceste mijloace de transport fiind adevărate „morţi în rate”: „Miile de insule ale Arhipelagului sunt risipite de la strâmtoarea Bering până aproape de Bosfor. Sunt invizibile, dar ele există, şi de pe o insulă pe alta, tot aşa de invizibil, însă permanent, trebuie transportaţi captivii invizibili, care au însă trup, volum şi greutate.”
„Oare nu aici, în celulele închisorii, ajungi la înţelegerea marelui adevăr? E strâmtă celula, dar nu-i mai strâmtă oare lumea liberă? Oare nu poporul nostru, chinuit şi amăgit, se află întins lângă noi sub paturi şi în culoarul dintre ele?”
Din păcate, puţini erau cei ce aveau curajul să se împotrivească. Pentru că „omul care nu este pregătit lăuntric pentru opresiune este întotdeauna mai slab decât opresorul”. Întrebându-se ce s-ar fi întâmplat dacă poporul s-ar fi opus (de pildă în anii 1934-1935, după asasinarea lui Kirov, când un sfert din Leningrad a fost întemniţat), autorul îşi răspunde: „Dacă... dacă... Pur şi simplu am meritat tot ceea ce a urmat.”
Iar ceea ce a urmat e greu de povestit. Închisorile s-au umplut de oameni care deseori aveau doar „vina” de a-şi iubi ţara.
Soljeniţîn acuză Occidentul că în cel de-al doilea război mondial şi-a apărat doar propria libertate iar Rusia şi toată Europa de Răsărit au ieşit din calculele acestuia, fiind băgate în robie şi mai adânc: „Toată miopia Occidentului s-a condensat în stilourile de la Ialta.” Astfel, oamenii din ROA (armata rusă de eliberare de sub comunism condusă de Andrei Andreevici Vlasov) au devenit prizonieri în mâna americanilor, dar aceştia „au refuzat să-i ia prizonieri”. Americanii nu puteau înţelege că există „nişte ruşi, dar nu sovietici”, astfel că lor li s-a părut normal să-i predea sovieticilor. La Ialta, Churchill şi Roosvelt au semnat documentul privind repatrierea lor. Toţi aceşti vlasovişti au umplut lagărele iar mulţi şi-au găsit sfârşitul în ele.
O experienţă asemănătoare au trăit şi cei ce se constituiseră în „Tabăra cazacilor”. Convoiul sosise din Italia şi s-a oprit pe Valea Lienz dar englezii au vrut să-i încarce în camioane pentru a-i preda sovieticilor. Pentru a împiedica această predare, ei s-au aruncat în râul Drava.
Alexandr Soljeniţîn: „Este adevărat, aceşti oameni erau tineri între douăzeci şi treizeci de ani care ridicaseră arma împotriva propriei patrii în alianţă cu cel mai înverşunat duşman al ei. Dar „cine este mai vinovat? Acest tineret sau patria căruntă?”
În acest prim volum facem aşadar cunoştinţă cu „Industria Penitenciară” şi asistăm încrâncenaţi la „Corăbiile Arhipelagului” care transportă „Caravanele robilor” „Din insulă în insulă” prin „Porturile Arhipelagului”, ca un „Perpetuum mobile”.
Dar încă două volume aşteaptă să-şi prezinte înspăimântătoarele poveşti adevărate.
Aşadar, va urma...

Jurnal în piatră

de Carol Shields

Cartea a apărut la editura „Humanitas” colecţia „Raftul Denisei” iar în 1995 a fost recompensată cu premiul Pulitzer. Am luat-o din raft şi am examinat-o cu atenţie. Pe ultima copertă, New York Times Book Review ne somează: „Citiţi Jurnal în piatră. Vă veţi aduce aminte de ce iubiţi literatura.”

Aşa că nu am mai lăsat-o din mână.

Cartea e, de fapt, o poveste.

Pătrunzi în podul unde bunica îşi păstrează amintirile, desprinzi pânzele de păianjeni şi sufli pulberea care străluceşte în lumina ce intră prin crăpătura din acoperiş... Apoi deschizi cufărul şi tot trecutul te năpădeşte. Rezonezi cu un personaj care se naşte, trăieşte şi moare sub ochii tăi. Cu tot ce presupune viaţa: dragoste şi ură, bucurie şi tristeţe, împliniri şi dezamăgiri...

Povestea lui Daisy Goodwill nu diferă prea mult de povestea oricăruia dintre noi.

Dar trăirile sale interioare sunt marcate de situaţia ei de orfană (mama îi moare la naştere) care îşi pune amprenta pe felul său de a relaţiona cu lumea. Astfel că trece extrem de uşor peste unele greutăţi (de exemplu, rămâne văduvă în călătoria de nuntă), însă nimic nu o face să sufere cu adevărat ca atunci când se simte abandonată (de exemplu renunţarea de către Jay Dudley la serviciile sale de „Doamnă Degete Verzi”, ba chiar la relaţia ce se născuse între ei).

Deşi înconjurată de oameni din momentul naşterii şi până în momentul morţii (peste nouăzeci de ani), Daisy a resimţit singurătatea ca pe o cruce pe care îi era dat să o poarte.

Scriitoarea ne face părtaşi la povestea unei vieţi, pentru că Daisy are nevoie de cineva – oricine – care s-o asculte. Şi târziu, în timpul somnului acela liniştitor care precede sfârşitul, ea se poate da un pas înapoi să cuprindă cu privirea evenimentele care s-au petrecut şi să le înţeleagă mai bine. Şi, cu toate că ştie că a fost iubită în viaţă, realizează că nu a auzit niciodată cuvintele „te iubesc, Daisy” rostite cu voce tare.

Ca şi cum, pentru Daisy-cea-părăsită-din-momentul-naşterii acele cuvinte ar fi putut cicatriza rana pe care a purtat-o întreaga sa existenţă: abandonul.

Dacă ar fi să reproşez ceva acestei scrieri, ar fi structura puţin prea sâcâitoare (plictisitoare, chiar) a prezentării evenimentelor din perspectiva fiecărui personaj în parte. Prefer cărţile în care am posibilitatea să-mi formez propriul punct de vedere cu privire la un personaj, analizând felul acestuia de a reacţiona în împrejurările în care autorul îl aşază.

Or, Carol Shields vrea să se asigure că cititorul înţelege fiecare personaj exact aşa cum a fost el conceput, ceea ce mie îmi pare o încorsetare a imaginaţiei cititorului. E motivul pentru care, în vreo două rânduri, am avut tendinţa de a abandona cartea.

Nu regret că nu am făcut-o, pentru că majoritatea paginilor sunt atât de bine scrise încât merită întregul efort.

În plus, cred că „Jurnal în piatră” e una din cărţile care, odată citite, te fac mai bun.

Dacă aş fi folosit „tag”-uri la prezentarea de cărţi, această carte aş aşeza-o la „cartea de vacanţă”. Aşa că, dacă aveţi posibilitatea, puneţi-o în rucsac, printre tricourile colorate.

Daisy va fi fericită să vă însoţească în concediu şi să vă spună povestea ei.

Interlocuţiuni

de Alexandru Paleologu

În ce mă priveşte, pe Alexandru Paleologu l-am mai întâlnit în „Bunul-simţ ca paradox” şi în „Alchimia existenţei”. Ba chiar şi unele texte din „Interlocuţiuni” ar trebui să-mi fie cunoscute de pe vremea în care devoram ziarele şi revistele din „presa liberă” de după Revoluţie. Pentru că această carte este, în principal, o reaşezare în pagină a unor interviuri şi texte din anii ’90.

Dar nu doar atât.

Cartea reprezintă confesiunea unei personalităţi dar şi o prezentare a problemelor sociale, politice şi mai ales culturale care preocupă societea românească şi, de ce nu, întreaga Europă.

Alexandru Paleologu urmăreşte aceste probleme din perpectiva artistului.

Referitor la dorinţa de putere care preocupă individul, el afirmă: „E o fantastică iluzie, cea a puterii. Un artist nu priveşte în această direcţie decât, în cel mai bun caz, ca la o sferă de competenţă cu totul străină de a sa, sferă la care nu are de ce să râvnească, a sa oferindu-i satisfacţii de cu totul altă esenţă şi calitate. Ce putere poate avea (şi dori) un artist în afară de arta lui?”

Sigur, autorul a gustat din această cupă a puterii fie ca ambasador al României postdecembriste, fie ca membru al unui Parlament pestriţ, unde i-a avut colegi şi pe cei pe care-i admira, precum şi pe cei pe care-i detesta, deopotrivă. Dar „o politică în care nu te amuzi este o politică infernală” spune Alexandru Paleologu (într-o convorbire consemnată de Bogdan Ghiu publicată în „Dilema” din 2-8 aprilie 1993 şi redată în „Interlocuţiuni”), făcând apel la umor şi la iertare.

Cu atât mai mult cu cât Alexandru Paleologu este unul din cei mulţi care au trăit experienţa închisorilor comuniste pentru vina de a fi fost un intelectual.

„Eu mă consider norocos pentru anii de puşcărie, pentru că mi s-a dat, astfel, ocazia unei totale revizuiri interioare şi a acceptării unor realităţi providenţiale. Providenţa e misterioasă: când te bate ea, de fapt, te mângâie.”

Această atitudine de supunere şi răbdare în faţa destinului (nedrept destin, nu-i aşa?) am întâlnit-o şi la alţi oameni de cultură. Mă gândesc, acum, la Nicu Steinhardt care afirma în „Jurnalul fericirii: „Am intrat în închisoare orb (...) şi ies cu ochii deschişi; am intrat răsfăţat , râzgâiat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose; am intrat nemulţumit, ies cunoscând fericirea; am intrat nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri, ies nepăsător; soarele şi viaţa îmi spuneau puţin, acum ştiu să guat felioara de pâine cât de mică; ies admirând mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul; ies împăcat: cu cei cărora le-am greşit, cu prietenii şi duşmanii mei, ba chiar cu mine însumi.”

De altfel, cei doi au fost colegi de şcoală şi au avut aceeaşi dragoste faţă de „fenomenul românesc”. Pentru Alexandru Paleologu poporul român are atribute în care, din păcate, puţini politicieni actuali mai cred: curaj, decenţă, perseverenţă, luciditate, onoare. Şi aminteşte, cu admiraţie, că „la noi s-a făcut închisoare pentru Platon, pentru Dante, pentru limba franceză”. Şi că suntem singurii din răsăritul Europei care am avut o rezistenţă armată anticomunistă, care a luptat mai bine de un deceniu în munţi, până la exterminare. Aşa că „aroganţa şi privirea suficientă, superioară, ale Occidentului noi ar trebui să le privim cu oarecare indulgenţă, cu politicos dispreţ şi cu o toleranţă de profesor care îi învaţă cu duhul blândeţii pe ignoranţii ce trebuie să afle."

Sigur, nu contestă că o democraţie imperfectă a făcut posibil ca cei aflaţi la conducerea structurilor societăţii să nu fie chiar cei mai îndreptăţiţi să reprezinte acest popor. Şi consideră votul universal ca fiind cel mai inechitabil sistem de vot pentru că face posibil ca „votul a o sută de oameni luminaţi şi oneşti să fie anulat de votul câtorva mii de oameni, cel puţin ignoranţi, dacă nu mai rău.”

O bună parte din paginile cărţii este dedicată culturii, subiect pe care Alexandru Paleologu îl vede ca factor de umanizare. Arătând că elitele sunt determinante în menţinerea civilizaţiei, Alexandru Paleologu consideră potenţialul intelectual ca fiind potenţialul funciar al unei naţiuni. Iar pe cel al României îl apreciază ca fiind remarcabil. Autorul subliniază faptul că se impune să inventariem cu atenţie cazurile de curaj şi de sacrificiu de care au dat dovată mulţi români, de-a lungul istoriei noastre.

O carte complextă, cu teme variate şi greu de rezumat în câteva rânduri. Totuşi, dacă ar trebui să-mi limitez prezentarea la doar câteva cuvinte, m-aş opri la cele ale autorului, pe care eu le consider reprezentative: „Din experienţa mea de viaţă, am înţeles că valoarea cea mai importantă şi inteligenţa adevărată sunt date de puterea de a iubi şi de ştiinţa de a pierde.”

Există cărţi care trebuie citite pentru a ne înţelege mai bine istoria. Iar „Interlocuţiuni” reprezintă o fărâmă din istoria acestui neam. Şi sunt români pe care trebuie să-i cunoaştem, pentru a şti mai multe despre noi. Alexandru Paleologu e unul dintre ei.

Cititul unei cărţi te ajută să înţelegi mai bine omul care te aşteaptă, răbdător, printre paginile ei. Aşa cum deschiderea unui evantai te ajută să înţelegi desenul aşternut pe el şi pe care, înainte, abia îl ghiceai.

*

Pentru că am fost, poate, prea rigidă în prezentarea cărţii şi pentru că Alexandru Paleologu considera umorul un „ceva” necesar care dă savoare acestei lumi pe care el chiar a iubit-o, am să prezint aici o relatare a autorului despre Al. O. Teodoreanu, care pe mine m-a făcut să zâmbesc. Ceea ce vă doresc şi vouă. :)

„Cariera de magistrat a lui Al. O. Teodoreanu s-a curmat brusc, ca judecător la Turnu Severin, printr-un act de frondă în cel mai pur stil „Păstorel”. La o acţiune intentată de un cetăţean a cărui soţie părăsise domiciliul conjugal cu un alt bărbat, a dat o sentinţă astfel motivată: Având în vedere, pe de o parte, principiul de drept civil en fait de meubles possession vaut titre, iar pe de altă parte că, precum se ştie, la, donna e mobile, se respinge acţiunea.”

*

Aşa că, dacă v-aţi hotărât să citiţi cartea, vă doresc lectură plăcută!