Regele alb

de Gyorgy Dragoman

Autorul s-a născut în 1973 la Târgu-Mureş, unde a locuit până în 1988 când s-a mutat în Ungaria.
Romanul „Regele alb” prezintă fragmente din copilăria lui Dzsata, mai exact îl prezintă pe acesta la vârsta de 11 ani. Cartea are 18 capitole care pot avea existenţă de sine stătătoare, fiecare reprezentând o „povestire” din copilăria personajului în care e uşor să îl ghiceşti pe autor.
„Ceea ce m-a interesat cel mai mult când am scris romanul de faţă a fost modul în care libertatea interioară şi sentimentul identităţii pot fi păstrate chiar şi într-o societate în care constrângerea îşi face simţită prezenţa mereu şi pretutindeni. Dar în realitate viaţa nu se desfăşura întotdeauna în condiţiile acestea extreme, violenţa era deseori ascunsă, frica se întâmpla să fie absentă. Existenţa îşi avea normalitatea ei, însă dincolo de această suprafaţă fragilă pândea absurditatea.” (Gyorgy Dragoman)
Întâmplările sunt tragice, chiar dacă prezentate cu umor (negru) şi mai ales cu inocenţa copilului de 11 ani care, pe de o parte încearcă să înţeleagă societatea în care trăieşte (într-un regim totalitar care îi luase tatăl pentru a-l reeduca prin muncă la Canalul Dunăre-Marea Neagră, pentru critici la adresa guvernului); de altă parte, copilul nesupus şi răzvrătit are parte de aventuri tragicomice pe care singur le provoacă, fiind un adevărat „maestru al evaziunii” cum a fost numit de critici şi comparat cu Huckleberry Finn.
O carte care, odată citită, ne ajută să înţelegem că fiecare adult este rezultatul întâmplărilor de viaţă de care a avut parte copilul care acesta a fost cândva... că orice adult poartă în el o bucată din lumea trecutei sale copilării...

Plimbarea

de Attila Bartis

Un roman care descrie realitatea văzută prin ochii unui copil. O realitate tristă, corespunzătoare unei perioade tulburi, în care revoluţionarii şi contrarevoluţionarii împroşcau cu sânge „dreptatea” fiecăruia, şi în care „seminţele” sădite în trupuri dădeau roade funcţie de germenii pe care acestea îi purtau. Spaţiul acţiunii este situat în est, foarte probabil în România, ţară unde autorul s-a născut, ulterior stabilindu-se în Ungaria.
Doar că acel copil se maturizase rapid şi era nedumerit de ce oamenii dau nume războaielor asemeni nou-născuţilor şi, în plus, le numerotează ca pe scaunele de la cinema. Îi spusese Adel că războiul e, de fapt, unul singur şi că el se manifestă prin noi şi noi crize... ca şi nebunia. Şi că fiecare poartă în el acest „virus” încă de la naştere şi „trebuie să te obişnuieşti cu el”. Cam aşa cum înnebunise şi casieriţa: „După cum vezi, casieriţa a înnebunit. Iar eu m-am maturizat, ceea ce, la nouă ani, e acelaşi lucru.”
Bunicul său, Eberhart, fusese un mare balerin care orbise. Privea cu degetele. Mai avea, însă, halatul vişiniu în care se înfofolea ca într-o cortină când mergea în Galerie, unde „erau aşezaţi sub sticlă paşii de dans îngălbeniţi ai lui Eberhart.” O superbă imagine care sugerează fotografiile vechi în care sunt surprinse aspecte ale spectacolelor de dans pe care acesta le-a susţinut.
Într-un decor forţat, artificial, printre urşi de paie şi imagini amăgitoare numai bune de pus în pozele ce urmeză să se transforme în amintiri, copilul creşte iar haina îi devine tot mai mică. Trece peste hopuri care îl ajută, unul câte unul, să parcurgă drumul de la senzaţii (uneori greşite) la sentimente... de la experimente cu pisici care ar fi trebuit să cadă întotdeauna în picioare, la sfâşietoarea tristeţe a pierderii celor dragi, unul câte unul...
O poveste frumoasă şi tristă pe care Attila Bartis o spune celui ce îl însoţeşte în această plimbare.

La miezul nopţii

de Stephen King

Carte S.F. şi horror. „Nu e chiar genul meu” mi-am zis, când am luat-o de pe raft. „Totuşi, de ce nu?” am gândit. Aşa că m-am aşezat pe o treaptă, printre rafturile din „Cărtureşti” (iubesc locul ăsta!) şi am văzut că linia dintre real şi ireal este atât de neprecizată încât ai îndoieli cu privire la locul în care te găseşti... şi m-am convins că trebuie să o iau.
„La miezul nopţii” a lui Stephen King reuneşte două romane (de tipul roman-nuvelă), respectiv „Langolierii” şi „Fereastra secretă”.
„Langolierii”. Acest roman ne reaminteşte că suntem ceea ce gândim, că avem parte de lucrurile cărora le acordăm foarte mare atenţie, consumându-ne energia în aceste direcţii. Iar cei din jurul nostru pot suferi sau se pot bucura alături de noi. De aceea responsabilitatea noastră nu se limitează niciodată la noi. Cei printre care trăim sunt deopotrivă afectaţi. Eu aşa am perceput această carte.
Pentru că o ruptură în textura timpului poartă personajele (pasagerii unui avion) în altă dimensiune a timpului, (nu şi în alt spaţiu) făcând ca – într-o modalitate atât de ciudată, chiar înfricoşătoare – fiecăruia să i se împlinească obsesiile, visurile: Dinah, oarbă fiind, ajunge să vadă chiar dacă pentru scurt timp întrucât viaţa ei e foarte, foarte scurtă; Laurel va avea parte de o aventură, aşa cum îşi dorise; Nick devine folositor celorlalţi, răscumpărându-şi, cu preţul vieţii la care renunţă de bună voie, greşelile trecutului; Brian, pilotul curajos, îşi salvează pasagerii pentru că asta a fost „dresat” să facă. Şi toţi ceilalţi... dar mai ales Craig Toomy, cel obsedat de acele fiinţe care îl obsedau şi îl urmăreau din copilărie: langolierii. Fusese ameninţat de către tatăl său, încă din copilărie, că aceste făpturi îi urmăresc pe toţi cei care nu făceau parte din Marea Viziune (înţelegând elita), pe toţi cei care îşi neglijau obligaţiile (şi ăsta era cel mai mare rău cu putinţă). Aşa că, dacă fuseseră vreodată simple închipuiri, ei deveniseră cât se poate de reali, o adevărată întruchipare a scopului lor. Apoi, fereastra dintre realitate şi irealitate se sparge, iar aceste făpturi ajung să înfulece tot ce le iese în cale făcând să dispară fâşii înguste de lume, deschizând abisuri ale veşniciei. Evident, Toomy sfârşeşte înfulecat de langolierii creaţi de propriile gânduri.
Cititorul trăieşte ciudata şi înfricoşătoarea poveste a personajelor încercând să înţeleagă, împreună cu ele, ce se întâmplă cu timpul când „azi” devine „ieri”, văzând „moartea lumii”.
Doar că nu acesta este sfârşitul. Pentru că, la final, lumea renaşte, prezentul prinde personajele din urmă după ce acestea sosesc într-o lume pe cale să se nască. Iar ele renasc odată cu această lume, devenind „oameni noi”... cumva mai senini... şi mai adevăraţi... şi mai „acolo”. Titlul dat de autor se referă la partea „întunecată” a cărţii... dar romanul are şi o parte „senină”... şi s-ar fi putut numi, la fel de bine: „Numai stele căzătoare”... De ce „Numai stele căzătoare”? Vă las să citiţi cartea. Merită!